N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum s� cred atatea vesti,
C�nd din scrisori eu vad precum matale
Din zi �n zi mereu intineresti.

——————————————

P�m�nt impadurit, ne revedem
Din ce �n ce mai rar langa izvoare,
Dar spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi
Salbaticele pasari calatoare?
Peste straine asezari lumesti
Duc cate-un fulg de-al tau, un c�nt din tine,
Si mor cu tine-n inimile lor
C�nd le frang zborul gloantele haine.
Eu n-am s� uit c-aici am ras intai,
Ca am strigat intaia-njuratura,
Ca am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sarate-n gura.
Stangaci, iubind aici intaia oara,
Ti-am spus, c�nd nu-i spusesem inca ei…
Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi
Intaii sovaielnici pasi ai mei.

Copiii cresc si unii se despart
De cei ce le-au dat viata din iubire.
Plecarile din tine-n alte lumi
S� nu le iei nicicand drept despartire.
C�nd eu gresesc ori m� stropesc noroaie,
M� chemi si eu la tine vin tiptil,
Si-n fosnetul luminii din frunzisuri
M� faci din nou nevinovat copil.

——————————————–

M� rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti �n rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost �n ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin �n fiecare, �n toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-m� s�-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
C�nd crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

E-asa de trist s� cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or s� mai stee
voiosi, �n vreme ce vom putrezi.

At�ta soare, Doamne,-at�ta soare
o s� mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…

Si iarba asta o s� mai rasara,
iar luna tot asa o s� se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o s� fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
c�nd viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.