E primavara, iarasi primavara
Pe fiecare margini de fagas
Isi scot stramosii degetele-afara
De ghiocei, de crini, de toporasi

Care-s eu, Doamne, adevaratul?
Eu cel de astazi, de ieri sau de maine?
De vreau sa infulec din azi ca din paine,
raman amagitul si’nfometatul.

Poate sunt cel ce, din ieri sorb taunii
Si ghimpii si cerul si mierea, pe rand?
Sau cel care-amenint spre maine cu pumnii,
scrasnind, blestemand si sperand?

Ah, cum l-as cuprinde in brate, Parinte,
pe azi, sa-l alint, sa-l desmierd…
il simt doar ca nu e, c’a fost si ca-l pierd,–
cand ieri creste’nalt din morminte.

Ieri: ii ling criptele,-i mangai fantomele,
dar nu pot sa-i musc nici un petec de viata…
Doamne, in maine pitit-ai aromele?
De crengile lui adevarul se-agata?

Incerc sa ma leg de astazi cu funii,
si sforile mele-pareri;
incerc sa’nchid palma de maine, pe ieri,
imi scapa din pumn ca razele lunii.

Nu sunt nicaieri: nici aici, nici in urma,
si nici, ca o panda, ‘nainte…
M’aud doar cum lunec din umbra in umbra,
curgand printre mainile-Ti sfinte.

Spune-mi: de ce sa-m’atarn? De ce aburi?
De maine, de ieri, sau de-acum?
Niciunde, nicicand nu prind chiaguri,
mereu ma fac fum, ma fac fum…