Breakaway – Stop/start iTunes depending on the status of headphones.

—————————————-

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta şi bombănea: “Ştii bancu’ ăla cu Iţic?”.
N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat şi m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: “Cică se ruga Iţic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi şi pe mine să câştig la loterie?!

La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicareală, se repede la
el: Mă, Iţic, pe cuvânt că te-am auzit şi m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă şi tu puţin: joacă la loterie!”.

Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătura dintre banc şi motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Aşa şi eu, dragă: tocmai am facut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă şi degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întâlnim decât 8 minute pe zi, dimineaţa. Şi, deşi el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă şi botul cu ruj.” Verifică-ţi agenda, am putea să ne vedem azi la 1,45 să luăm lunch-ul şi să facem un copil?

Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admiraţie, dar deja nu mai eram sigur: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate şi performanţă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promăuşăn, targhet, auărnes, marchet, pablic-rileişăns, plening, risărci, fiidbac. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică şi de bărbaţii care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soţ manager, care-şi făcea al doilea doctorat şi chelise prematur din cauza studiului năpraznic şi ambiţiei de a fi şef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei.
Dar n-aveau copii. Asta lipsea din tabloul perfect. Când au împlinit 30 de ani au făcut consiliu de familie, cu părinţi şi cu socri cu tot şi au decis să aibă un băiat şi o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă şi-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 şi pleca la 7,42 cu Renault-ul, el se scula la 7,34 şi pleca la 8,02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9,10, comanda pizza, îi lăsa şi lui o felie rece, se culca; la 10,45 venea şi el şi mânca uscătura.
Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa; seara nu facea duş, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa.

Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îşi făceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia şi ceva de le el, parcă. Dar el avea de învăţat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai şefă şi de câştigat bani.
Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezoluţia rămânea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulaţia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu ştia ce e aceea ovulaţie, deşi pe vremuri, când erau studenţi şi obişnuiau să mai şi trăiască, ea îi desenase două ovare şi nişte puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea.
Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea:
ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie.
Când ambii soţi muncesc
deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce
ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.

Vasazică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost “Noţiuni de introducere în cibernetică”, ultima ieşire în natură a fost pe ierbuţa de la Romexpo, când ţi-a venit delegaţia din Danemarca, ultima dată când ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot şi o dată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atât purta când te-ai angajat, ultima dată când ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată când ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseşi să-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus bărbatului din viaţa ta “te iubesc” de-o veşnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu’, ar trebui să i-o şuieri în timp ce-ţi tai pieliţa de la unghii, imediat după ce-l ameninţi să nu cumva să uite să-ţi cumpere tampoane cu aripioare şi adeziv, că-ţi vine sigur diseară sau mâine.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna.
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa.
Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

—
On a recent transatlantic flight, a plane passes through a severe storm.
The turbulence is awful, and things go from bad to worse when one wing is struck by lightning.
One woman in particular loses it. Screaming, she stands up in the front of the plane.
‘I’m too young to die,’ she wails.

Then she yells, ‘Well, if I’m going to die, I want my last minutes on earth to be memorable!
Is there ANYONE on this plane who can make me feel like a WOMAN?’

For a moment there is silence. Everyone has forgotten their own peril.
They all stare, riveted, at the desperate woman in the front of the plane.

Then a Greek man stands up in the rear of the plane.
He is gorgeous, tall, well built, with dark brown hair and blue eyes.
He starts to walk slowly up the aisle, unbuttoning his shirt… one button at a time.
…….No one moves.
…….He removes his shirt.
……Muscles ripple across his chest.
……She gasps…
……He whispers….

‘Iron this, and get me something to eat….’

Do we really have to make the same mistakes over and over again? Are the humans more inclined to try something even if they know the chance of failure is 99%?

This week was the first full week in the lodge and it’s been a very busy one: lots of projects and an entire new website almost out of the door.

I must admit being back feels a bit weird and it might look like, somehow, I’m negating myself. It’s not the case.

But it feels like a new beginning. Did you ever wished you went back to school with the intelligence and experience you have now? Well, that’s exactly how I feel.

God pressed Ctrl+Z Command+Z.

Thank you!

I have a physics background, but I’m sure anyone with the slightest interest in the world around us will thing this interesting. The programme is called: “Stephen Hawking – Master of the universe” and it does a pretty good job explaining Hawking’s theories, the String Theory as well as the Universe’s extra dimensions. BTW, there are 11 of them.